AVIZ

referitor la propunerea legislativă pentru modificarea și completarea art.651 din Codul de Procedură Civilă,

aprobat prin Legea nr.134/2010

 

 

         Analizând propunerea legislativă pentru modificarea și completarea art.651 din Codul de Procedură Civilă, aprobat prin Legea nr.134/2010 (b268/28.04.2022), transmisă de Secretarul General al Senatului cu adresa nr.XXXV/2197/03.05.2022 și înregistrată la Consiliul Legislativ cu nr.D526/04.05.2022,

 

CONSILIUL LEGISLATIV

 

         În temeiul art.2 alin.(1) lit.a) din Legea nr.73/1993, republicată și al art.33 alin.(4) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Legislativ,

Avizează negativ propunerea legislativă, pentru următoarele considerente:

1. Propunerea legislativă are ca obiect, în fapt, modificarea art.651 alin.(1) din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă republicată, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit Expunerii de motive, „Finalitatea urmărită de prezentul proiect de lege este de a conduce la o reglementare clară și concisă cu privire la competența generală, materială și în special teritorială a instanțelor judecătorești de executare având în vedere existența unor nome cu caracter derogatoriu norme care trebuie să fie în conformitate cu principiul disponibilității”.

Prin conținutul său normativ, propunerea legislativă face parte din categoria legilor ordinare, prima Cameră sesizată fiind Senatul, în conformitate cu dispozițiile art.75 alin.(1) din Constituția României, republicată.

Menționăm că, prin avizul pe care îl emite, Consiliul Legislativ nu se pronunță asupra oportunității soluțiilor legislative preconizate.

2. Semnalăm că este necesară solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii, în considerarea dispozițiilor art.38 alin.(3) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești”.

3. Semnalăm că Expunerea de motive nu respectă structura instrumentului de prezentare și motivare prevăzută la art.31 din Legea nr.24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, nu sunt clar prezentate cerințele care reclamă intervenția normativă, și nici principiile de bază și evidențierea implicațiilor pe care reglementarea propusă le are asupra legislației în vigoare.

Cu privire la problematica lipsei de fundamentare temeinică a actelor normative, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr.139/2019 că: „În lipsa motivării, în sensul arătat, a legii adoptate, nu se poate cunoaște rațiunea legiuitorului, esențială pentru înțelegerea, interpretarea și aplicarea acesteia. (...) Caracterul sumar al instrumentului de prezentare și motivare, precum și lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative au fost sancționate de Curtea Constituțională în jurisprudența sa, în raport cu aceleași exigențe de claritate, predictibilitate a legii și securitate a raporturilor juridice impuse de art.1 alin.(5) din Constituție, cu invocarea deopotrivă a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative”.

4. Menționăm că este necesară aplicarea prevederilor art.7 alin.(31) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Propunerile legislative, proiectele de legi și celelalte proiecte de acte normative vor fi însoțite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.

În acest sens, precizăm că accesul liber la justiție este un drept fundamental consacrat de art.21 din Constituția României.

Evaluarea preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă un set de activități și proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a inițiativelor legislative, în vederea, atât a evaluării impactului legislației specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât și a evaluării impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează.

5. Referitor la norma preconizată pentru art.651 alin.(1), menționăm că, prin raportare la textul de lege lata, elementul de diferență constă în adăugarea, în partea de final a textului, a expresiei „Dispozițiile art.112 și art.127 se aplică în mod corespunzător”.

Precizăm că, pentru a asigura legislației interne o cât mai bună înțelegere și implicit o aplicare corectă, este esențial ca redactarea acesteia să fie una de calitate. Referitor la acest aspect, menționăm că, potrivit art.6 alin.(1) teza I din Legea nr.24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. […]”.

Cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri[1], statuând că „una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative” și că „respectarea prevederilor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se constituie într-un veritabil criteriu de constituționalitate prin prisma aplicării art.1 alin.(5) din Constituție”.

Din analiza soluțiilor legislative preconizate, s-a constatat că se instituie reguli insuficient conturate, care nu sunt de natură să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă, fiind susceptibile să încalce prevederile art.1 alin.(5) din Constituție.

În acest sens, semnalăm că, prin Decizia nr.20/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.1083 din 11 noiembrie 2021, s-a stabilit că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.651 alin.(1), art.666, art.712, art.714 și art.112 din Codul de procedură civilă, instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.

Totodată, în considerentele respectivei decizii, s-a apreciat că „56. Din analiza textului art.651 din Codul de procedură civilă se poate observa cu ușurință că dacă în privința competenței materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanța de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin.(1) al art.651, unde este menționat că regula aceasta se aplică „în afara cazurilor în care legea dispune altfel“], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuție identifică judecătoria care devine instanță de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive. 57. Astfel, ca regulă generală, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii”.

Referitor la efectele respectivei decizii menționate mai sus, precizăm că, potrivit prevederilor art.517 alin.(4) din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”.

Pe de altă parte, menționăm că art.127 la care se face trimitere reglementează competența facultativă a instanțelor judecătorești, astfel încât, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, acesta este obligat să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

În mod similar, în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Respectivele reguli se aplică, în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor, precum și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât.

Ca urmare a celor de mai sus, semnalăm că referirea la art.112 și art.127 din actul normativ de bază este contrară dispozițiilor art.6 alin.(1) din Legea nr.24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, soluția legislativă preconizată fiind deja prevăzută în textul de lege lata al art.651 alin.(1), potrivit căreia soluția legislativă referitoare la instanța de executare se aplică „în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, astfel cum rezultă și din Decizia nr.20/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

 

 

 

 

 

 

 

PREŞEDINTE

 

Florin IORDACHE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

București

Nr.567/19.05.2022


[1] A se vedea paragraful 35 din Decizia Curții Constituționale nr.22/2016 care trimite la Decizia nr.1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 95 și 96).